Beatles, The – Cvartet muzical britanic şi o adevărată stea călăuzitoare pentru speranţele şi visele generaţiei anilor 1960 din întreaga lume. Membrii trupei au fost Paul McCartney (nume complet Sir James Paul McCartney; n. 18.06.1942, Liverpool, Merseyside, Anglia), John Lennon (09.10.1940, Liverpool – 08.12.1980, New York, SUA), George Harrison (25.02.1943, Liverpool – 29.11.2001, Los Angeles, California, SUA) şi Ringo Starr (pe numele adevărat Richard Starkey; n. 07.07.1940, Liverpool). La început, dintre membri mai făceau parte Stuart Sutcliffe (23.06.1940, Edinburgh, Scoţia – 10.04.1962, Hamburg, Germania) şi Pete Best (n. 24.11.1941, Madras, azi Chennai, India).
Alcătuit în jurul nucleului format de Lennon şi McCartney, care au cântat prima dată împreună la Liverpool în 1957, grupul s-a dezvoltat dintr-o pasiune comună pentru rock-and-rollul american. La fel ca toate personalităţile de la începutul rock-and-rollului, Lennon, chitarist şi vocalist, şi McCartney, basist şi vocalist, erau în mare măsură muzicieni autodidacţi. Compozitori precoce, au strâns în jurul lor diverşi instrumentişti pe care îi schimbau permanent; la sfârşitul lui 1957 grupului i s-a alăturat Harrison, chitarist, apoi, în 1960, timp de câteva luni, Sutcliffe, un tânăr pictor promiţător, care a adus în trupă un simţ al stilului boem. După ce au cântat o perioadă skiffle, un stil vesel de muzică folk, agreat în Marea Britanie la sfârşitul anilor 1950, şi după ce au schimbat numele formaţiei de mai multe ori (the Quarrymen, the Silver Beetles şi, în sfârşit, the Beatles), trupei i s-a alăturat şi un baterist, Best, şi a intrat pe scena mică, dar explozivă a „muzicii beat”, întâi în Liverpool, apoi, în timpul unor vizite lungi între 1960 şi 1962, în Hamburg – alt port la mare plin de marinari însetaţi de rock-and-roll ca fundal pentru paharele de whiskey şi aventurile cu femei.
În toamna lui 1961, Brian Epstein, managerul unui magazin de discuri din Liverpool, a văzut trupa şi s-a îndrăgostit instantaneu de muzica ei. Convins de potenţialul lor comercial, Epstein a devenit impresarul lor şi a început să bombardeze companiile muzicale britanice importante cu scrisori şi casete cu înregistrări ale trupei, obţinând, în final, un contract cu Parlophone, o filială a casei de discuri gigant EMI. Cel care s-a ocupat de cariera lor la Parlophone a fost George Martin, un muzician cu o instruire clasică; el şi-a pus amprenta încă de la început asupra formaţiei, întâi sugerând ca trupa să angajeze un baterist mai cizelat (l-au ales pe Starr), apoi rearanjând a doua piesă pe care o înregistraseră (şi primul hit britanic), Please Please Me, pe care a transformat-o dintr-o melodie lentă într-una veselă şi ritmată.
Pe parcursul iernii şi în primăvara lui 1963, the Beatles şi-au continuat ascensiunea către faimă în Anglia, producând înregistrări energice ale unor melodii originale şi cântând în acelaşi timp rock-and-roll american clasic la diverse emisiuni de radio ale BBC. În aceste luni, fascinaţia pentru formaţie – la început doar din partea tinerilor fani britanici ai muzicii pop – a depăşit limitele normale de gusturi, clasă şi vârstă, iar discurile şi concertele lor s-au transformat în subiecte de comentariu public pe o scară foarte largă. În toamna acelui an, când au avut câteva apariţii mult-amânate la televiziunea britanică, frenezia populară i-a determinat pe ziariştii britanici să găsească un nou termen pentru a defini fenomenul: Beatlemania. La începutul lui 1964, după apariţii la fel de tumultuoase la televiziunea americană, acelaşi fenomen a erupt în Statele Unite, provocând aşa-zisa invazie a imitatorilor britanici ai trupei Beatles din Marea Britanie.
Beatlemania era ceva nou. Muzicienii din secolul XIX au stârnit, cu siguranţă, frenezie – un exemplu fiind Franz Liszt – însă înainte ca mass-media moderne să creeze posibilitatea unei frenezii colective. Mai târziu, idoli pop precum Michael Jackson la jumătatea anilor 1980 şi Garth Brooks în anii 1990 au vândut un număr aproape egal de discuri fără să dea naştere unui fenomen care să se apropie măcar de isteria provocată de the Beatles. În vara lui 1964, când au apărut în A Hard Day’s Night, un film despre fenomenul Beatlemania, efectul produs de trupă a fost evident în toată lumea, când nenumăraţi tineri imitau părul lung, umorul şi atitudinea zvăpăiată, caracteristice membrilor trupei.
Zarva generală a avut rolul unui impuls, convingându-i pe Lennon şi McCartney de talentul lor de compozitori şi dând naştere unei efuziuni a experimentului creativ, fără precedent în istoria muzicii rock, care până atunci fusese privită în general (şi cu o oarecare justificare) ca un gen dedicat prin excelenţă adolescenţilor. Între 1965 şi 1967 muzica trupei s-a schimbat rapid şi a evoluat, devenind mai subtilă, mai sofisticată şi mai diversă. Repertoriul lor din acei ani varia de la balada pop Yesterday şi acordurile enigmatice de folk ale melodiei Norwegian Wood (ambele lansate în 1965) până la melodia hard rock halucinantă Tomorrow Never Knows (1966), cu versurile inspirate din ghidul lui Timothy Leaty, Experienţa psihedelică (The Psychedelic Experience, 1964). De asemenea, includea şi fundalul sonor carnavalesc Being for the Benefit of Mr. Kite! (1967), în care apăreau şi versuri care redau fluxul conştiinţei, scrise de Lennon, şi un aranjament inventiv (al lui George Martin) construit în jurul unor fragmente unite aleatoriu de sunete de orgă înregistrate – un tur de forţă al prestidigitaţiei tehnologice, tipică pentru lucrul în studio al unei trupe din vremurile noastre.
Alcătuit în jurul nucleului format de Lennon şi McCartney, care au cântat prima dată împreună la Liverpool în 1957, grupul s-a dezvoltat dintr-o pasiune comună pentru rock-and-rollul american. La fel ca toate personalităţile de la începutul rock-and-rollului, Lennon, chitarist şi vocalist, şi McCartney, basist şi vocalist, erau în mare măsură muzicieni autodidacţi. Compozitori precoce, au strâns în jurul lor diverşi instrumentişti pe care îi schimbau permanent; la sfârşitul lui 1957 grupului i s-a alăturat Harrison, chitarist, apoi, în 1960, timp de câteva luni, Sutcliffe, un tânăr pictor promiţător, care a adus în trupă un simţ al stilului boem. După ce au cântat o perioadă skiffle, un stil vesel de muzică folk, agreat în Marea Britanie la sfârşitul anilor 1950, şi după ce au schimbat numele formaţiei de mai multe ori (the Quarrymen, the Silver Beetles şi, în sfârşit, the Beatles), trupei i s-a alăturat şi un baterist, Best, şi a intrat pe scena mică, dar explozivă a „muzicii beat”, întâi în Liverpool, apoi, în timpul unor vizite lungi între 1960 şi 1962, în Hamburg – alt port la mare plin de marinari însetaţi de rock-and-roll ca fundal pentru paharele de whiskey şi aventurile cu femei.
În toamna lui 1961, Brian Epstein, managerul unui magazin de discuri din Liverpool, a văzut trupa şi s-a îndrăgostit instantaneu de muzica ei. Convins de potenţialul lor comercial, Epstein a devenit impresarul lor şi a început să bombardeze companiile muzicale britanice importante cu scrisori şi casete cu înregistrări ale trupei, obţinând, în final, un contract cu Parlophone, o filială a casei de discuri gigant EMI. Cel care s-a ocupat de cariera lor la Parlophone a fost George Martin, un muzician cu o instruire clasică; el şi-a pus amprenta încă de la început asupra formaţiei, întâi sugerând ca trupa să angajeze un baterist mai cizelat (l-au ales pe Starr), apoi rearanjând a doua piesă pe care o înregistraseră (şi primul hit britanic), Please Please Me, pe care a transformat-o dintr-o melodie lentă într-una veselă şi ritmată.
Pe parcursul iernii şi în primăvara lui 1963, the Beatles şi-au continuat ascensiunea către faimă în Anglia, producând înregistrări energice ale unor melodii originale şi cântând în acelaşi timp rock-and-roll american clasic la diverse emisiuni de radio ale BBC. În aceste luni, fascinaţia pentru formaţie – la început doar din partea tinerilor fani britanici ai muzicii pop – a depăşit limitele normale de gusturi, clasă şi vârstă, iar discurile şi concertele lor s-au transformat în subiecte de comentariu public pe o scară foarte largă. În toamna acelui an, când au avut câteva apariţii mult-amânate la televiziunea britanică, frenezia populară i-a determinat pe ziariştii britanici să găsească un nou termen pentru a defini fenomenul: Beatlemania. La începutul lui 1964, după apariţii la fel de tumultuoase la televiziunea americană, acelaşi fenomen a erupt în Statele Unite, provocând aşa-zisa invazie a imitatorilor britanici ai trupei Beatles din Marea Britanie.
Beatlemania era ceva nou. Muzicienii din secolul XIX au stârnit, cu siguranţă, frenezie – un exemplu fiind Franz Liszt – însă înainte ca mass-media moderne să creeze posibilitatea unei frenezii colective. Mai târziu, idoli pop precum Michael Jackson la jumătatea anilor 1980 şi Garth Brooks în anii 1990 au vândut un număr aproape egal de discuri fără să dea naştere unui fenomen care să se apropie măcar de isteria provocată de the Beatles. În vara lui 1964, când au apărut în A Hard Day’s Night, un film despre fenomenul Beatlemania, efectul produs de trupă a fost evident în toată lumea, când nenumăraţi tineri imitau părul lung, umorul şi atitudinea zvăpăiată, caracteristice membrilor trupei.
Zarva generală a avut rolul unui impuls, convingându-i pe Lennon şi McCartney de talentul lor de compozitori şi dând naştere unei efuziuni a experimentului creativ, fără precedent în istoria muzicii rock, care până atunci fusese privită în general (şi cu o oarecare justificare) ca un gen dedicat prin excelenţă adolescenţilor. Între 1965 şi 1967 muzica trupei s-a schimbat rapid şi a evoluat, devenind mai subtilă, mai sofisticată şi mai diversă. Repertoriul lor din acei ani varia de la balada pop Yesterday şi acordurile enigmatice de folk ale melodiei Norwegian Wood (ambele lansate în 1965) până la melodia hard rock halucinantă Tomorrow Never Knows (1966), cu versurile inspirate din ghidul lui Timothy Leaty, Experienţa psihedelică (The Psychedelic Experience, 1964). De asemenea, includea şi fundalul sonor carnavalesc Being for the Benefit of Mr. Kite! (1967), în care apăreau şi versuri care redau fluxul conştiinţei, scrise de Lennon, şi un aranjament inventiv (al lui George Martin) construit în jurul unor fragmente unite aleatoriu de sunete de orgă înregistrate – un tur de forţă al prestidigitaţiei tehnologice, tipică pentru lucrul în studio al unei trupe din vremurile noastre.
În 1966, the Beatles şi-au anunţat intenţia de a renunţa la concerte pentru a se concentra asupra exploatării resurselor oferite de studioul de înregistrări. Un an mai târziu, în iunie 1967, această perioadă de reînnoire creativă urmărită atent a atins punctul culminant odată cu lansarea Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band, un album care, după cum arată modul în care a fost primit de tinerii din lume, reprezintă dovada indiscutabilă a geniului trupei şi, în acelaşi timp, a unei promisiuni utopice a acelei epoci. Mai mult decât o trupă de muzicieni, the Beatles au ajuns să întruchipeze în mintea a milioane de tineri ascultători bucuria unei noi contraculturi a hedonismului şi experimentului neinhibat – prin muzică şi printr-un stil nou de viaţă. (În acei ani, diverşi membri ai trupei încercau droguri halucinogene precum LSD şi exerciţii spirituale exotice precum meditaţia transcendentală, o tehnică pe care o învăţaseră de la yoghinul Maharishi Mahesh, un guru recunoscut din India).
În acei ani, the Beatles au reinventat înţelesul termenului de rock-and-roll ca formă culturală. Artiştii americani pe care îi admirau şi pe care încercau să-i întreacă – Chuck Berry, Little Richard, Fats Domino, Elvis Presley, the Everly Brothers, Buddy Holly, compozitorii pionieri de rock Jerry Leiber şi Mike Stoller, faimosul compozitor de soul Smokey Robinson şi, după 1964, cântăreţul şi compozitorul de folk Bob Dylan – au devenit surse de inspiraţie canonice, modele „clasice” pentru tinerii artişti de rock. În acelaşi timp, melodiile originale scrise şi înregistrate de the Beatles au extins dramatic paleta muzicală şi domeniul de expresie al genului pe care îl moşteniseră. Armoniile lor vocale apropiate, aranjamentele subtile şi amprenta inteligentă a producţiei, combinate cu o secţiune de ritm elementar susţinută de bătăile subtile la tobe ale lui Starr, au creat noi standarde de excelenţă şi frumuseţe într-o formă de muzică anterior considerată amatoristică.
După 1968 şi după izbucnirea mişcărilor studenţeşti de protest în ţări foarte diferite precum Mexic şi Franţa, the Beatles şi-au cedat pe nesimţite rolul de lideri de facto ai unei culturi globale incipiente a tinerilor. Totuşi, au continuat timp de mulţi ani să înregistreze şi să lanseze muzică nouă şi şi-au menţinut un nivel de popularitate rar întâlnit înainte sau după aceea. În 1968 şi-au lansat propria casă de discuri, Apple, sperând să încurajeze arta pop experimentală, însă au produs haos şi eşec comercial, cu excepţia pieselor the Beatles. Trupa continua să se bucure de faimă în toată lumea. Anul următor, Abbey Road avea să devină unul dintre preferatele trupei şi dintre albumele cele mai bine vândute.
Între timp, neînţelegerile personale amplificate de stresul de a reprezenta simbolul visurilor unei generaţii începuseră să sfâşie trupa. Cândva sufletul formaţiei, Lennon şi McCartney au început să se contrazică şi să-şi aducă reciproc acuzaţii de rea-credinţă. Erau la mijloc milioane de dolari, iar aura utopică a cântăreţilor era în pericol din cauza discrepanţei dintre statura simbolică a membrilor trupei de idoli ai unei culturi libere a tinerilor şi noul lor statut real, acela de bogaţi răsfăţaţi.
În primăvara lui 1970, the Beatles s-a destrămat oficial. În anii care au urmat, toţi cei patru membri au produs albume solo de o calitate şi popularitate diferite. Lennon a lansat un set de melodii caustice alături de soţia sa, Yoko Ono, iar McCartney şi-a alcătuit o trupă, Wings, care a lansat un număr surprinzător de discuri cu succes comercial în anii 1970. La rândul lor, Starr şi Harrison au avut la început succes ca artişti solo. Însă, cu timpul, the Beatles a devenit o curiozitate istorică, aşa cum se întâmplase înainte cu Al Jolson, Bing Crosby, Frank Sinatra sau Elvis Presley. În 1980, Lennon a fost asasinat de un fan dezaxat chiar în faţă la Dakota, un bloc de apartamente din New York cunoscut pentru celebritatea rezidenţilor săi. Evenimentul a provocat o tristeţe profundă în toată lumea. Amintirea lui Lennon este păstrată în Strawberry Fields, o secţiune din Central Park vizavi de Dakota, pe care Yoko Ono a proiectat-o în memoria soţului ei.
În anii care au urmat, foştii membri Beatles au continuat să înregistreze şi să susţină concerte ca artişti solo. Mai ales McCartney a rămas activ în lumea muzicii, atât în cea pop, producând câte un album nou o dată la câţiva ani, cât şi în cea clasică – în 1991 a terminat Liverpool Oratorio, în 1997 a coordonat înregistrarea altei lucrări simfonice ambiţioase, Standing Stone, iar în 1999 a lansat un nou album de muzică clasică, Working Classical. În 1997, McCartney a fost ridicat la rangul de cavaler de către regina Angliei. Starr a fost şi el celebru în anii 1990, având anual concerte alături de All-Star Band, un grup de veterani ai muzicii rock care se schimbau prin rotaţie şi îşi interpretau hiturile într-un circuit de concerte pe timpul verii. Începând din 1988, Harrison a înregistrat cu Bob Dylan, Tom Petty, Jeff Lynne şi Roy Orbison într-o trupă neomogenă cunoscută sub numele de Traveling Wilburys, însă, în cea mai mare parte a anilor 1980 şi 1990, a rămas în umbră ca muzician, remarcându-se ca producător al mai multor filme de succes. După ce a supravieţuit unui atac cu cuţitul în locuinţa sa în 1999, Harrison a cedat în faţa luptei prelungite cu cancerul, în 2001.
La începutul anilor 1990, McCartney, Harrison şi Starr s-au unit pentru a acompania cele două înregistrări vocale nelansate ale lui Lennon. Aceste noi melodii „the Beatles” au servit drept pretext pentru încă o ofensivă publicitară, care avea ca scop crearea unei pieţe pentru o serie cvasidocumentară, produsă cu costuri ridicate, de înregistrări de arhivă, compilată sub coordonarea membrilor trupei şi lansată în 1995 şi 1996 sub numele de The Beatles Anthology, o colecţie de şase compact-discuri care însoţeau documentarul video oficial, lung de 10 ore, cu acelaşi nume. În 2000 a apărut 7, o compilaţie a single-urilor care ajunseseră pe locul întâi în topuri, care s-a bucurat de succes în întreaga lume, dominând topurile din Marea Britanie şi Statele Unite. Strălucirea de după Beatlemania a dispărut, însă iconografia unei epoci de tumult tineresc a fost păstrată respectuos pentru posteritate.
