Partidul nazist sub conducerea lui Adolf Hitler a venit la putere în Germania pe 30 ianuarie 1933, și persecuția și exodul celor 525.000 de evrei din Germania a început aproape imediat. În autobiografia sa Mein Kampf
(1925), Hitler își afirmase deschis ura față de evrei, și a dat ample
avertismente cu referire la intențiile lui de a-i elimina din viața
politică, culturală și intelectuală a Germaniei. Nu a scris că va
încerca să-i extermine, dar în particular fusese explicit și în acest
sens. Încă din 1922, îi spusese maiorului Joseph Hell, la acea vreme
ziarist:
| „ | Odată ce voi fi la putere, prima și cea mai importantă treabă a mea va fi anihilarea evreilor. Imediat ce voi avea puterea să fac asta, am să construiesc rânduri de spânzurători—în Marienplatz în München, de exemplu—cât de multe permite traficul. Apoi evreii vor fi spânzurați fără discriminare, și vor fi lăsați acolo până încep să se împută; vor rămâne spânzurați acolo atâta timp cât permit principiile igienei. Imediat ce sunt dezlegați, vor fi agățați următoarea tranșă de evrei, și tot așa, până când și ultimul evreu din München va fi exterminat. Alte orașe vor proceda la fel, exact așa, până când toată Germania va fi curățată de evrei. | ” |
Intelectualii evrei au fost primii care au plecat. Filozoful Walter Benjamin a plecat la Paris pe 18 martie 1933. Romancierul Leon Feuchtwanger a plecat în Elveția. Dirijorul Bruno Walter a fugit după ce i s-a spus că sala Filarmonicii din Berlin va fi arsă din temelii dacă el mai dirijează vreun concert acolo: Frankfurter Zeitung a explicat pe 6 aprilie că Walter și colegul său dirijor Otto Klemperer
fuseseră forțați să fugă pentru că guvernul nu reușise să-i protejeze
de "sentimentele" publicului german, care fuseseră provocați de
"lichidatorii artistici evrei." Albert Einstein era în vizită în SUA pe 30 ianuarie 1933. S-a întors la Ostende în Belgia,
dar nu a mai călcat pe pământ german, caracterizând evenimentele de
acolo drept o "boală psihică a maselor"; el a fost dat afară din
Societatea Kaiser Wilhelm și din Academia Prusacă de Științe, iar
cetățenia germană i-a fost retrasă. Saul Friedländer scrie că atunci când Max Liebermann,
poate cel mai celebru pictor al Germaniei, președinte de onoare al
Academiei Prusace de Artă, a demisionat, nici măcar unul din colegii săi
nu și-a exprimat simpatia față de el, și a murit ostracizat după doi
ani. Când a venit poliția în 1943 cu o targă să o deporteze pe văduva
lui, la acea vreme în vârstă de 85 de ani și imobilizată la pat, ea s-a
sinucis cu o supradoză de barbiturice, pentru a nu fi luată.
În anii 1930, drepturile legale, economice și sociale ale evreilor au
fost continuu restrânse. Friedländer scrie că, pentru naziști, Germania
își trăgea puterea din "puritate sângelui" său și din "înrădăcinarea în
sfântul pământ german."În 1933, au fost promovate o serie de legi care au exclus evreii din
multe ramuri cheie ale societății: Legea serviciului civil; legea
medicilor; legea fermelor, care interzicea evreilor să dețină ferme sau
să fie activi în agricultură. Avocații evrei au fost excluși din
barouri, iar în Dresda, judecătorii și avocații evrei au fost scoși din tribunale și din birouri și bătuți.Evreii au fost excluși din școli și universități, din Asociația Jurnaliștilor, și li s-a interzis să fie editori de ziare. Deutsche Allgemeine Zeitung din 27 aprilie 1933 scria:
| „ | O națiune care se respectă nu poate, pe o scară acceptată până acum, să-și lase activitățile cele mai importante în mâinile unor oameni de origine rasială străină … A permite prezența a unui procentaj prea mare de oameni de origine străină, în raport cu procentajul lor din populație poate fi interpretat ca o acceptare a superiorității altor rase, ceva ce trebuie în mod cert respins. | ” |
În 1935, Hitler a introdus Legile de la Nürnberg,
care i-au privat pe evreii germani de cetățenie și de toate drepturile
civile. În discursul său de introducere a legilor, Hitler a spus că dacă
"problema evreiască" nu poate fi rezolvată de aceste legi, atunci
"aceasta trebuie dată prin lege pe mâna Partidului Național-Socialist
pentru o soluție finală (Endlösung)." Expresia "Endlösung" a devenit un eufemism
nazist standard pentru exterminarea evreilor. În ianuarie 1939, Hitler a
spus, într-un discurs public: "Dacă evreimea internațională financiară
din și din afara Europei mai reușește o dată să împingă națiunile
într-un alt război, consecința nu va vi bolșevizarea pământului și deci
victoria evreimii, ci anihilarea (vernichtung) rasei evreiești din Europa."
Chestiunea tratamentului evreilor devenise una urgentă pentru naziști după septembrie 1939, când au ocupat jumătatea vestică a Poloniei, unde trăiau două milioane de evrei. Mâna dreaptă a lui Heinrich Himmler, Reinhard Heydrich, a recomandat concentrarea tuturor evreilor polonezi în ghetouri
în marile orașe, unde aveau să fie puși la muncă pentru industria
germană de război. Ghetourile vor fi în orașe care sunt nod feroviar,
astfel încât, cum spunea Heydrich, "viitoarele măsuri să poată fi
aplicate mai ușor."În timpul interogatoriului din 1961, Adolf Eichmann a depus mărturie că expresia "viitoarele măsuri" avea înțelesul de "exterminare fizică."
La Kristallnacht, (Noaptea sticlei sparte), pe 9 noiembrie 1938,
evreii au fost atacați și proprietățile lor vandalizate în toată
Germania. Aproximativ 100 de evrei au fost uciși, și alți 30.000 trimiși
în lagărele de concentrare, și peste 7.000 de magazine evreiești și
1.668 de sinagogi (aproape toate sinagogile din Germania) au fost avariate sau distruse. Evenimente similare au avut loc în Austria, în special în Viena.
Mai multe pogromuri comise de populații locale au avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial, unele încurajate de naziști, altele spontane. Printre acestea s-au numărat pogromul de la Iași din România din data de 30 iunie 1941, în care 14.000 de evrei au fost uciși de localnicii români, de poliția locală și de militari români și germani, și pogromul de la Jedwabne, în care între 380 și 1.600 de evrei au fost omorâți de localnici polonezi în iulie 1941.
| „ | Nu cer nimic de la evrei, doar să dispară. | ” |
- Hans Frank, guvernator nazist al Poloniei.
| ||
Germania a invadat Polonia pe 1 septembrie 1939, și ca urmare Regatul Unit, Australia, Noua Zeelandă, Canada, Africa de Sud, și Franța i-au declarat război. Hans Frank, un avocat german, a fost numit guvernator general în octombrie.
În septembrie, Himmler l-a numit pe Reinhard Heydrich șef al Biroului Central al Securității Reichului (Reichssicherheitshauptamt sau RSHA), un organism care supraveghea activitatea SS, Poliției de securitate (SD), și a Gestapo-ului
în Polonia ocupată și însărcinat cu aplicarea politicilor referitoare
la evrei, descrise în raportul lui Heydrich. (Această organizație nu
trebuie confundată cu Rasse und Siedlungshauptamt sau Biroul central
pentru Rase și Relocări, RuSHA, a cărei misiune era deportarea
evreilor.) Evreii erau înghesuiți în ghetouri, mai ales în regiunea Guvernului General
din Polonia centrală, unde erau puși la muncă de Biroul de Muncă al
Reichului condus de Fritz Saukel. Aici, multe mii de oameni au fost
uciși în diverse feluri, și mai mulți au murit de boli, înfometare, și
epuizare, dar nu exista încă un proces de ucideri sistematice. Nu e
nicio îndoială, însă, că naziștii vedeau munca forțată ca pe o formă de
exterminare. Expresia Vernichtung durch Arbeit ("distrugere prin muncă") era folosită frecvent.
Când Germania a ocupat Norvegia, Olanda, Luxemburg, Belgia, și Franța
în 1940, și apoi Iugoslavia și Grecia în 1941, au fost introduse măsuri
antisemite și în aceste țări, deși ritmul și severitatea variau mult de
la țară la țară conform circumstanțelor politice locale. Evreii au fost
excluși din viață economică și culturală și au fost supuși diferitelor
legi restrictive, dar deportarea fizică nu a avut loc în majoritatea
regiunilor decât după 1942. Regimul de la Vichy din Franța ocupată a
colaborat activ la persecutarea evreilor francezi. Aliații Germaniei,
Italia, Finlanda, Ungaria, România și Bulgaria au fost presați să
introducă măsuri antievreiești, dar în mare parte nu s-au conformat
decât când au fost obligați. Regimul marionetă german din Croația, pe de
altă parte, a început să persecute activ evreii din proprie inițiativă.
În anii 1940 și 1941, uciderea unor numere mari de evrei în Polonia a
continuat, și s-a procedat la deportarea evreilor din Germania, Austria
și "Protectoratul Bohemiei și Moraviei" (Cehia
de astăzi). Eichmann a primit misiunea de a scoate toți evreii din
aceste teritorii, deși deportarea evreilor din Germania, mai ales din Berlin,
nu s-a făcut oficial decât în 1943. (Mulți evrei berlinezi au reușit să
supraviețuiască Holocaustului în ascunzători—este ironic că Berlin a
fost unul din puținele locuri unde acest lucru a fost posibil.) Până în
decembrie 1939, 3,5 milioane de evrei erau masați în regiunea Guvernului
General.
Guvernatorul general, Hans Frank,
a notat că atât de mulți oameni nu puteau fi împușcați pur și simplu.
"Va trebui, totuși, să luăm măsuri gândite în așa fel încât să îi
eliminăm." Această dilemă a condus SS la a experimenta cu omoruri pe
scară largă cu gaz otrăvitor. Această metodă fusese folosită deja în
timpul campaniei lui Hitler de eutanasieri în Germania (cunoscută sub numele de "T4"). SS Obersturmführer Christian Wirth a fost inventatorul camerei cu gaz.
Deși era clar până în 1941 că ierarhia SS în frunte cu Himmler și
Heydrich era hotărâtă să se lanseze într-o politică de ucidere a tuturor
evreilor de sub control german, existau centre importante de opoziție
față de această politică în interiorul regimului nazist. Bazele pentru
opoziție erau în principal economice, nu umanitare. Hermann Göring,
care avea frâiele industriei germane de război, și departamentul
economic al armatei germane, reprezentând industria de armament, au
susținut că imensa forță de muncă evreiască adunată în regiunea
Guvernului General (peste un milion de muncitori) era un bun prea
valoros pentru a fi irosit în timp ce Germania se pregătea să invadeze
Uniunea Sovietică.
Unele părți din armata germană dezaprobau atrocitățile împotriva
evreilor din principiu, și pe această perioadă erau conflicte frecvente
între armată și SS asupra politicii din Polonia. În cele din urmă, nici
Göring și nici conducerea armatei nu erau dispuși sau capabili să
submineze autoritatea lui Himmler, mai ales fiindcă Himmler își
asigurase susținerea lui Hitler.
În perioada premergătoare alegerilor din 1933, naziștii au început să-și intensifice actele de violență pentru a face ravagii în rândurile opoziției. Prin cooperarea autorităților locale, au înființat lagăre pe post de centre de concentrare în Germania. Unul din primele astfel de lagăre a fost Dachau, deschis în martie 1933. Aceste prime tabere au fost înființate pentru a încarcera, tortura sau ucide doar deținuți politici, cum ar fi comuniști sau social-democrați.
Aceste prime închisori—de regulă depozite sau subsoluri de clădiri—au fost ulterior consolidate și transformate în lagăre complete, administrate central și aflate în afara orașelor. Până în 1942, șase mari lagăre de exterminare au fost înființate în Polonia ocupată de naziști.După 1939, lagărele au devenit din ce în ce mai mult locuri unde evrei și prizonieri de război erau fie uciși, fie forțați să trăiască o viață de sclav, malnutriți și torturați.Se estimează că germanii au înființat 15.000 de lagăre în țările ocupate, multe dintre ele în Polonia.
Noile lagăre erau plasate în regiuni cu populații mari de evrei, romi, comuniști sau membri ai elitelor poloneze, inclusiv în Germania. Transportul prizonierilor se desfășura adesea în condiții îngrozitoare, în vagoane de marfă, în care mulți mureau înainte de a ajunge la destinație.
Exterminarea prin muncă, un mijloc prin care deținuții lagărelor erau munciți până mureau—sau adesea munciți până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci, și apoi selectați pentru exterminare—a fost de asemenea o altă politică de exterminare sistematică. Mai mult, deși aceasta nu a fost gândită ca metodă de exterminare sistematică, mulți prizonieri ale lagărelor mureau din cauza condițiilor dificile sau fiind executați fără un motiv anume, după ce li se permisese să trăiască mai multe zile sau luni.
La încarcerare, unele lagăre își tatuau prizonierii cu un număr de identificare. Cei buni de muncă erau organizați în schimburi de 12 până la 14 ore. Înainte și după schimb, se făceau apeluri de prezență care puteau dura ore în șir, timp în care prizonierii mureau din cauza expunerii prelungite la soare.
Până la sfârșitul lui 1941, Himmler și Heydrich deveniseră din ce în ce mai nerăbdători în ce privește progresul Soluției finale. Principalul lor adversar era Göring, care reușise să scutească muncitorii industriali evrei de ordinele de deportare a tuturor evreilor în Guvernul General și care se aliase cu comandanții Armatei care se opuneau exterminării evreilor din diverse motive, inclusiv rațiuni economice, aversiune față de SS și (în unele cazuri) sentimente umanitare. Deși puterea lui Göring era în declin după înfrângerea Luftwaffe în Bătălia Angliei, el încă avea acces privilegiat la Hitler și avea o mare putere de obstrucționare.
De aceea Heydrich a convocat o conferință—Conferința de la Wannsee—pe 20 ianuarie 1942 la o vilă, Am Großen Wannsee Nr. 56-58, în suburbiile Berlinului pentru a finaliza un plan de exterminare a evreilor.Planul a devenit cunoscut drept Aktion Reinhard (Operațiunea Reinhard, după Reinhard Heydrich). Au fost prezenți Heydrich, Eichmann, Heinrich Müller (liderul Gestapo), și reprezentanți ai Ministerului pentru Teritoriile Ocupate din Est, Ministerului de Interne, Biroului pentru planul pe patru ani, Ministerului Justiției, Guvernului General din Polonia (unde încă mai trăiau peste două milioane de evrei), Ministerului de Externe, Biroului pentru Rase și Strămutări, ai Partidului Nazist, și ai biroului responsabil de distribuirea proprietăților evreiești. A fost prezent și SS-Sturmbannführer Rudolf Lange, comandantul SD din Riga, care recent îndeplinise lichidarea ghetoului din Riga. El pare a fi fost chemat acolo pentru a sfătui oficialii asupra aspectelor practice ale uciderii oamenilor pe scară industrială.
Michael Berenbaum scrie că cei 15 oameni care au luat parte la conferință erau considerați cei mai buni și mai străluciți; peste jumătate din ei aveau doctorate obținute în universități germane. Valeții le-au servit coniac în timpul discuțiilor.
Celor prezenți li s-a prezentat un plan de ucidere a tuturor evreilor din Europa, inclusiv a 330.000 de evrei din Anglia și 4.000 din Irlanda, deși minutele luate de Eichmann se referă la aceasta doar prin eufemisme, cum ar fi " … emigrația a fost acum înlocuită de evacuarea înspre est. Această operațiune ar trebui privită doar ca opțiune provizorie, deși, în lumina viitoarei soluții finale a problemei evreiești, ne furnizează deja experiență practică de importanță vitală."
În anul 1942, în plus față de Auschwitz, au fost desemnate alte cinci lagăre ca lagăre de exterminare (Vernichtungslager) pentru aplicarea planului Reinhard. Două dintre acestea, Chełmno (cunoscut și sub numele de Kulmhof) și Majdanek
funcționau deja ca lagăre de muncă: acestora li s-au adăugat acum
facilitățile de exterminare. Trei noi lagăre au fost construite doar
pentru scopul de a ucide numere mari de evrei cât de repede posibil, la Bełżec, Sobibór și Treblinka. Un al șaptelea lagăr, la Maly Trostinets în Belarus, a fost și el folosit pentru acest scop. Jasenovac a fost un lagăr de exterminare unde au fost uciși mai ales etnici sârbi.
Lagărele de exterminare sunt frecvent confundate cu lagărele de concentrare cum au fost Dachau și Belsen, localizate mai ales în Germania și folosite ca locuri de încarcerare și muncă forțată pentru diferiți dușmani ai regimului nazist (cum ar fi comuniștii sau homosexualii). Acestea trebuie deosebite și de lagărele de muncă forțată, înființate în toate țările ocupate de Germania cu scopul de a exploata prin muncă prizonierii de diverse feluri, inclusiv prizonierii de război. În toate lagărele naziste numărul morților a fost mare, din cauza înfometării, bolilor și extenuării, dar numai lagărele de exterminare au fost construite anume pentru exterminări în masă.
Lagărele de exterminare erau administrate de ofițeri SS, dar mare parte din gărzi erau trupe auxiliare ucrainene sau baltice. Soldații germani din armată erau ținuți departe.
La lagărele de exterminare cu camere de gazare, toți prizonierii soseau cu trenul și erau duși direct de pe peron la o zonă de recepție unde le erau luate toate hainele și obiectele personale. Apoi erau mânați, dezbrăcați, în camerele de gazare. De obicei li se spunea că acestea erau dușuri sau camere de despăduchere, iar pe ușile lor scria "baie" și "saună." Uneori li se dădea un prosop și un săpun pentru a evita panica, și li se cerea să țină minte unde își puseseră lucrurile, pentru același motiv. Când cereau apă pentru că le era sete după drumul lung în trenurile marfare, li se spunea să se grăbească, pentru că în lagăr îi aștepta cafea, și că se răcește.
Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz, în buncărul 1 încăpeau 800 de oameni, iar în buncărul 2 încăpeau 1.200. Odată ce camera era plină, ușile erau închise ermetic și se aruncau tuburi de Zyklon-B în camere prin găuri din zidurile laterale, tuburi ce emanau un gaz toxic. Cei aflați înauntru mureau în 20 de minute; viteza morții depindea de cât de aproape erau deținuții de gurile de gaz, conform cu declarațiile lui Höss, care a estimat că o treime din victime mureau imediat. Joann Kremer, medic SS care superviza gazările, a declarat că: "Țipetele și strigătele victimelor se auzeau prin deschizături și era clar că luptau pentru viața lor." Când erau scoase, dacă încăperea era aglomerată, cum se întâmpla deseori, victimele erau găsite aproape ghemuite, cu pielea colorată în roz cu pete roșii și verzi, unii cu spumă la gură sau sângerând din urechi.
Gazul era pompat afară, cadavrele scoase (ceea ce dura până la patru ore), plombele de aur din dinți erau extrase cu cleștii de prizonierii dentiști, iar părul femeilor era tăiat. Podeaua camerei de gazare era curățată, iar zidurile spoite. Munca era făcută de prizonieri Sonderkommando, evrei care sperau să mai câștige câteva luni de viață. În crematoriile 1 și 2, Sonderkommando trăiau într-un pod deasupra crematoriilor; în crematoriile 3 și 4, ei locuiau chiar în camerele de gazare. Când cei din Sonderkommando terminau cu cadavrele, SS făcea verificări pentru a vedea dacă a fost extras tot aurul din gurile victimelor. Dacă la o verificare reieșea că fusese omisă vreo bucată de aur, prizonierul Sonderkommando responsabil era aruncat în cuptor de viu ca pedeapsă.
La început, cadavrele erau îngropate în gropi adânci și acoperite cu var nestins, dar între septembrie și noiembrie 1942, din ordinele lui Himmler, acestea au fost dezgropate și arse. În primăvara lui 1943, s-au construit noi camere de gazare și crematorii pentru a face față numărului de prizonieri.
Până la sfârșitul lui 1944, soluția finală fusese derulată. Acele comunități evreiești ușor accesibile regimului nazist fuseseră exterminate în proporții de la peste 90% în Polonia, până la aproximativ 25% în Franța. În luna mai, Himmler anunța într-un discurs că "problema evreiască din Germania și din țările ocupate a fost rezolvată." În anul 1944, continuarea acțiunilor pentru aplicarea așa-zisei soluții finale a devenit mult mai dificilă. Armatele germane se retrăgeau din Uniunea Sovietică, din Balcani și din Italia, iar aliații Germaniei erau înfrânți sau se întorceau împotriva ei (încă din 1943: Italia). În iunie 1944, forțele aliate occidentale au debarcat în Franța. Atacurile aeriene aliate și operațiunile partizanilor făceau transportul feroviar din ce în ce mai dificil, precum și obiecțiile militarilor la deturnarea transportului feroviar în scopul transportului evreilor în Polonia mai urgente și mai greu de ignorat.
Pe măsură ce armata sovietică, pătrunsă în Polonia, se apropia, lagărele din estul Poloniei au fost închise, deținuții acestora evacuați în vest, în lagăre mai apropiate de Germania, întâi la Auschwitz-Birkenau, apoi la Gross-Rosen, ambele situate în provincia Silezia. Auschwitz însuși a fost închis când sovieticii au înaintat pe teritoriul Poloniei. Ultimii 13 prizonieri, toți femei, au fost uciși la Auschwitz II la 25 noiembrie 1944; documentele arată că au fost unmittelbar getötet ("omorâte nemijlocit"), doar felul omorului nefiind clar: prin gazare sau altfel.
În ciuda situației militare disperate, naziștii au organizat acțiuni de amploare pentru a ascunde și distruge dovezile a ceea ce se întâmplase în lagăre. Camerele de gazare au fost demontate, crematoriile dinamitate, cadavrele din gropile comune dezgropate și arse, iar țăranii polonezi au fost puși să cultive terenurile respective pentru a se lăsa impresia că nu existaseră niciodată. În octombrie 1944, Himmler, despre care se crede că negociase un pact secret cu Aliații fără să-l înștiințeze pe Hitler, a ordonat ca soluția finală să fie oprită. Dar ura față de evrei era atât de puternică în rândurile SS, încât ordinul lui Himmler a fost ignorat. Comandanții locali, inclusiv civili, au continuat să ucidă evrei și să-i silească la marșuri extenuante din lagăr în lagăr până în ultimele săptămâni ale războiului.
Mulți dintre ei fiind bolnavi după luni sau ani de violențe și înfometare, prizonierii erau forțați să mărșăluiască zeci de kilometri prin zăpadă până la gări, apoi transportați cu zilele fără mâncare sau adăpost, în trenuri de marfă cu vagoane deschise, apoi forțați să mărșăluiască din nou la capătul călătoriei către un nou lagăr. Cei care cădeau sau rămâneau în urmă erau împușcați. Aproximativ 100.000 de evrei au murit în timpul acestor marșuri.
Cel mai mare și cunoscut dintre aceste marșuri ale morții a avut loc în ianuarie 1945, când armata sovietică a avansat în Polonia. Cu nouă zile înainte ca sovieticii să ajungă la Auschwitz, SS a scos 60.000 de prizonieri din lagăr către Wodzislaw, la 56 km distanță, unde au fost urcați în trenuri de marfă spre alte lagăre. Aproximativ 15.000 au murit pe drum. Elie Wiesel și tatăl său, Shlomo, au fost printre supraviețuitorii acestui marș:
Primul lagăr mare, Majdanek, a fost descoperit de sovietici la 23 iulie 1944. Auschwitz a fost eliberat tot de Armata Roșie la 27 ianuarie 1945; Buchenwald de americani la 11 aprilie; Bergen-Belsen de britanici la 15 aprilie; Dachau de americani la 29 aprilie; Ravensbrück de sovietici în aceeași zi; Mauthausen de americani la 5 mai; și Theresienstadt de sovietici la 8 mai. Treblinka, Sobibór, și Bełżec nu au fost niciodată eliberate, deoarece fuseseră distruse de naziști în 1943. Colonelul William W. Quinn din Armata a Șaptea americană a spus despre Dachau: „Acolo trupele noastre au găsit imagini, sunete și miasme mai oribile ca orice imaginație, cruzimi atât de enorme, că sunt de neînțeles pentru mintea normală”.
În majoritatea lagărelor descoperite de sovietici, cei mai mulți deținuți fuseseră evacuați, rămânând abandonați doar câteva mii în viață. De exemplu, 7.000 de deținuți au fost găsiți la Auschwitz-Birkenau, inclusiv 180 de copii pe care medicii făcuseră experimente.Divizia a 11-a blindată britanică a găsit circa 60.000 de deținuți în lagărul de la Bergen-Belsen,, 13.000 de cadavre erau neîngropate. Dintre supraviețuitorii găsiți au murit, în următoarele câteva săptămâni, de tifos sau malnutriție circa zece mii. Britanicii au forțat gardienii SS rămași în lagăr să adune cadavrele și să le îngroape în gropi comune.
Richard Dimbleby de la BBC a descris scenele găsite de el împreună cu armata britanică la Belsen:
În perioada premergătoare alegerilor din 1933, naziștii au început să-și intensifice actele de violență pentru a face ravagii în rândurile opoziției. Prin cooperarea autorităților locale, au înființat lagăre pe post de centre de concentrare în Germania. Unul din primele astfel de lagăre a fost Dachau, deschis în martie 1933. Aceste prime tabere au fost înființate pentru a încarcera, tortura sau ucide doar deținuți politici, cum ar fi comuniști sau social-democrați.
Aceste prime închisori—de regulă depozite sau subsoluri de clădiri—au fost ulterior consolidate și transformate în lagăre complete, administrate central și aflate în afara orașelor. Până în 1942, șase mari lagăre de exterminare au fost înființate în Polonia ocupată de naziști.După 1939, lagărele au devenit din ce în ce mai mult locuri unde evrei și prizonieri de război erau fie uciși, fie forțați să trăiască o viață de sclav, malnutriți și torturați.Se estimează că germanii au înființat 15.000 de lagăre în țările ocupate, multe dintre ele în Polonia.
Noile lagăre erau plasate în regiuni cu populații mari de evrei, romi, comuniști sau membri ai elitelor poloneze, inclusiv în Germania. Transportul prizonierilor se desfășura adesea în condiții îngrozitoare, în vagoane de marfă, în care mulți mureau înainte de a ajunge la destinație.
Exterminarea prin muncă, un mijloc prin care deținuții lagărelor erau munciți până mureau—sau adesea munciți până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci, și apoi selectați pentru exterminare—a fost de asemenea o altă politică de exterminare sistematică. Mai mult, deși aceasta nu a fost gândită ca metodă de exterminare sistematică, mulți prizonieri ale lagărelor mureau din cauza condițiilor dificile sau fiind executați fără un motiv anume, după ce li se permisese să trăiască mai multe zile sau luni.
La încarcerare, unele lagăre își tatuau prizonierii cu un număr de identificare. Cei buni de muncă erau organizați în schimburi de 12 până la 14 ore. Înainte și după schimb, se făceau apeluri de prezență care puteau dura ore în șir, timp în care prizonierii mureau din cauza expunerii prelungite la soare.
Până la sfârșitul lui 1941, Himmler și Heydrich deveniseră din ce în ce mai nerăbdători în ce privește progresul Soluției finale. Principalul lor adversar era Göring, care reușise să scutească muncitorii industriali evrei de ordinele de deportare a tuturor evreilor în Guvernul General și care se aliase cu comandanții Armatei care se opuneau exterminării evreilor din diverse motive, inclusiv rațiuni economice, aversiune față de SS și (în unele cazuri) sentimente umanitare. Deși puterea lui Göring era în declin după înfrângerea Luftwaffe în Bătălia Angliei, el încă avea acces privilegiat la Hitler și avea o mare putere de obstrucționare.
De aceea Heydrich a convocat o conferință—Conferința de la Wannsee—pe 20 ianuarie 1942 la o vilă, Am Großen Wannsee Nr. 56-58, în suburbiile Berlinului pentru a finaliza un plan de exterminare a evreilor.Planul a devenit cunoscut drept Aktion Reinhard (Operațiunea Reinhard, după Reinhard Heydrich). Au fost prezenți Heydrich, Eichmann, Heinrich Müller (liderul Gestapo), și reprezentanți ai Ministerului pentru Teritoriile Ocupate din Est, Ministerului de Interne, Biroului pentru planul pe patru ani, Ministerului Justiției, Guvernului General din Polonia (unde încă mai trăiau peste două milioane de evrei), Ministerului de Externe, Biroului pentru Rase și Strămutări, ai Partidului Nazist, și ai biroului responsabil de distribuirea proprietăților evreiești. A fost prezent și SS-Sturmbannführer Rudolf Lange, comandantul SD din Riga, care recent îndeplinise lichidarea ghetoului din Riga. El pare a fi fost chemat acolo pentru a sfătui oficialii asupra aspectelor practice ale uciderii oamenilor pe scară industrială.
Michael Berenbaum scrie că cei 15 oameni care au luat parte la conferință erau considerați cei mai buni și mai străluciți; peste jumătate din ei aveau doctorate obținute în universități germane. Valeții le-au servit coniac în timpul discuțiilor.
Celor prezenți li s-a prezentat un plan de ucidere a tuturor evreilor din Europa, inclusiv a 330.000 de evrei din Anglia și 4.000 din Irlanda, deși minutele luate de Eichmann se referă la aceasta doar prin eufemisme, cum ar fi " … emigrația a fost acum înlocuită de evacuarea înspre est. Această operațiune ar trebui privită doar ca opțiune provizorie, deși, în lumina viitoarei soluții finale a problemei evreiești, ne furnizează deja experiență practică de importanță vitală."
Oficialilor li s-a spus că există 2,3 milioane de evrei în Guvernul
General, 850.000 în Ungaria, 1,1 milioane în celelalte țări ocupate, și
până la 5 milioane în Uniunea Sovietică (deși doar 3 milioane dintre
aceștia erau în regiuni ocupate de germani) — un total de aproximativ
6,5 milioane. Aceștia urmau să fie cu toții transportați cu trenul la
lagărele de exterminare (Vernichtungslager) din Polonia, unde cei
inapți de muncă urmau să fie gazați pe loc. În unele lagăre, cum ar fi
Auschwitz, cei apți de muncă erau ținuți în viață o vreme, dar în cele
din urmă toți aveau să fie uciși. Reprezentantul lui Göring, dr. Erich Neumann, a obținut o derogare limitată pentru unele clase de muncitori industriali.
Lagărele de exterminare sunt frecvent confundate cu lagărele de concentrare cum au fost Dachau și Belsen, localizate mai ales în Germania și folosite ca locuri de încarcerare și muncă forțată pentru diferiți dușmani ai regimului nazist (cum ar fi comuniștii sau homosexualii). Acestea trebuie deosebite și de lagărele de muncă forțată, înființate în toate țările ocupate de Germania cu scopul de a exploata prin muncă prizonierii de diverse feluri, inclusiv prizonierii de război. În toate lagărele naziste numărul morților a fost mare, din cauza înfometării, bolilor și extenuării, dar numai lagărele de exterminare au fost construite anume pentru exterminări în masă.
| „ | Era un loc numit «rampa» unde veneau trenurile cu evrei. Veneau și ziua și noaptea, și uneori unul pe zi, alteori cinci pe zi … Constant, oameni din inima Europei dispăreau, și ajungeau cu toții în același loc, fără să știe ce se întâmplase cu transportul anterior. Și oamenii din această masă … știam că în câteva ore … nouăzeci la sută vor fi gazați. | ” |
| - Rudolf Vrba, care a lucrat la Judenrampe în lagărul de la Auschwitz între 18 august 1942 și 7 iunie 1943. | ||
Lagărele de exterminare erau administrate de ofițeri SS, dar mare parte din gărzi erau trupe auxiliare ucrainene sau baltice. Soldații germani din armată erau ținuți departe.
La lagărele de exterminare cu camere de gazare, toți prizonierii soseau cu trenul și erau duși direct de pe peron la o zonă de recepție unde le erau luate toate hainele și obiectele personale. Apoi erau mânați, dezbrăcați, în camerele de gazare. De obicei li se spunea că acestea erau dușuri sau camere de despăduchere, iar pe ușile lor scria "baie" și "saună." Uneori li se dădea un prosop și un săpun pentru a evita panica, și li se cerea să țină minte unde își puseseră lucrurile, pentru același motiv. Când cereau apă pentru că le era sete după drumul lung în trenurile marfare, li se spunea să se grăbească, pentru că în lagăr îi aștepta cafea, și că se răcește.
Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz, în buncărul 1 încăpeau 800 de oameni, iar în buncărul 2 încăpeau 1.200. Odată ce camera era plină, ușile erau închise ermetic și se aruncau tuburi de Zyklon-B în camere prin găuri din zidurile laterale, tuburi ce emanau un gaz toxic. Cei aflați înauntru mureau în 20 de minute; viteza morții depindea de cât de aproape erau deținuții de gurile de gaz, conform cu declarațiile lui Höss, care a estimat că o treime din victime mureau imediat. Joann Kremer, medic SS care superviza gazările, a declarat că: "Țipetele și strigătele victimelor se auzeau prin deschizături și era clar că luptau pentru viața lor." Când erau scoase, dacă încăperea era aglomerată, cum se întâmpla deseori, victimele erau găsite aproape ghemuite, cu pielea colorată în roz cu pete roșii și verzi, unii cu spumă la gură sau sângerând din urechi.
Gazul era pompat afară, cadavrele scoase (ceea ce dura până la patru ore), plombele de aur din dinți erau extrase cu cleștii de prizonierii dentiști, iar părul femeilor era tăiat. Podeaua camerei de gazare era curățată, iar zidurile spoite. Munca era făcută de prizonieri Sonderkommando, evrei care sperau să mai câștige câteva luni de viață. În crematoriile 1 și 2, Sonderkommando trăiau într-un pod deasupra crematoriilor; în crematoriile 3 și 4, ei locuiau chiar în camerele de gazare. Când cei din Sonderkommando terminau cu cadavrele, SS făcea verificări pentru a vedea dacă a fost extras tot aurul din gurile victimelor. Dacă la o verificare reieșea că fusese omisă vreo bucată de aur, prizonierul Sonderkommando responsabil era aruncat în cuptor de viu ca pedeapsă.
La început, cadavrele erau îngropate în gropi adânci și acoperite cu var nestins, dar între septembrie și noiembrie 1942, din ordinele lui Himmler, acestea au fost dezgropate și arse. În primăvara lui 1943, s-au construit noi camere de gazare și crematorii pentru a face față numărului de prizonieri.
Până la sfârșitul lui 1944, soluția finală fusese derulată. Acele comunități evreiești ușor accesibile regimului nazist fuseseră exterminate în proporții de la peste 90% în Polonia, până la aproximativ 25% în Franța. În luna mai, Himmler anunța într-un discurs că "problema evreiască din Germania și din țările ocupate a fost rezolvată." În anul 1944, continuarea acțiunilor pentru aplicarea așa-zisei soluții finale a devenit mult mai dificilă. Armatele germane se retrăgeau din Uniunea Sovietică, din Balcani și din Italia, iar aliații Germaniei erau înfrânți sau se întorceau împotriva ei (încă din 1943: Italia). În iunie 1944, forțele aliate occidentale au debarcat în Franța. Atacurile aeriene aliate și operațiunile partizanilor făceau transportul feroviar din ce în ce mai dificil, precum și obiecțiile militarilor la deturnarea transportului feroviar în scopul transportului evreilor în Polonia mai urgente și mai greu de ignorat.
Pe măsură ce armata sovietică, pătrunsă în Polonia, se apropia, lagărele din estul Poloniei au fost închise, deținuții acestora evacuați în vest, în lagăre mai apropiate de Germania, întâi la Auschwitz-Birkenau, apoi la Gross-Rosen, ambele situate în provincia Silezia. Auschwitz însuși a fost închis când sovieticii au înaintat pe teritoriul Poloniei. Ultimii 13 prizonieri, toți femei, au fost uciși la Auschwitz II la 25 noiembrie 1944; documentele arată că au fost unmittelbar getötet ("omorâte nemijlocit"), doar felul omorului nefiind clar: prin gazare sau altfel.
În ciuda situației militare disperate, naziștii au organizat acțiuni de amploare pentru a ascunde și distruge dovezile a ceea ce se întâmplase în lagăre. Camerele de gazare au fost demontate, crematoriile dinamitate, cadavrele din gropile comune dezgropate și arse, iar țăranii polonezi au fost puși să cultive terenurile respective pentru a se lăsa impresia că nu existaseră niciodată. În octombrie 1944, Himmler, despre care se crede că negociase un pact secret cu Aliații fără să-l înștiințeze pe Hitler, a ordonat ca soluția finală să fie oprită. Dar ura față de evrei era atât de puternică în rândurile SS, încât ordinul lui Himmler a fost ignorat. Comandanții locali, inclusiv civili, au continuat să ucidă evrei și să-i silească la marșuri extenuante din lagăr în lagăr până în ultimele săptămâni ale războiului.
Mulți dintre ei fiind bolnavi după luni sau ani de violențe și înfometare, prizonierii erau forțați să mărșăluiască zeci de kilometri prin zăpadă până la gări, apoi transportați cu zilele fără mâncare sau adăpost, în trenuri de marfă cu vagoane deschise, apoi forțați să mărșăluiască din nou la capătul călătoriei către un nou lagăr. Cei care cădeau sau rămâneau în urmă erau împușcați. Aproximativ 100.000 de evrei au murit în timpul acestor marșuri.
Cel mai mare și cunoscut dintre aceste marșuri ale morții a avut loc în ianuarie 1945, când armata sovietică a avansat în Polonia. Cu nouă zile înainte ca sovieticii să ajungă la Auschwitz, SS a scos 60.000 de prizonieri din lagăr către Wodzislaw, la 56 km distanță, unde au fost urcați în trenuri de marfă spre alte lagăre. Aproximativ 15.000 au murit pe drum. Elie Wiesel și tatăl său, Shlomo, au fost printre supraviețuitorii acestui marș:
| „ | Un vânt rece bătea în rafale violente. Dar am mers înainte fără să ne oprim.
Întuneric beznă. Din când în când, o explozie în noapte. Aveau
ordine să tragă în oricine nu putea ține pasul. Cu degetele pe trăgaci,
nu au renunțat la această plăcere. Dacă unul din noi se oprea o clipă, o
împușcătură îl termina pe alt nenorocit jegos. Lângă mine, oameni cădeau în zăpada murdară. Împușcături. |
” |
Primul lagăr mare, Majdanek, a fost descoperit de sovietici la 23 iulie 1944. Auschwitz a fost eliberat tot de Armata Roșie la 27 ianuarie 1945; Buchenwald de americani la 11 aprilie; Bergen-Belsen de britanici la 15 aprilie; Dachau de americani la 29 aprilie; Ravensbrück de sovietici în aceeași zi; Mauthausen de americani la 5 mai; și Theresienstadt de sovietici la 8 mai. Treblinka, Sobibór, și Bełżec nu au fost niciodată eliberate, deoarece fuseseră distruse de naziști în 1943. Colonelul William W. Quinn din Armata a Șaptea americană a spus despre Dachau: „Acolo trupele noastre au găsit imagini, sunete și miasme mai oribile ca orice imaginație, cruzimi atât de enorme, că sunt de neînțeles pentru mintea normală”.
| „ | Am auzit o voce strigând repetat aceleași cuvinte în engleză și germană: „Alo, alo. Sunteți liberi. Suntem soldați britanici și am venit să vă eliberăm”. Cuvintele acestea încă le mai aud în urechi. | ” |
- Hadassah Rosensaft, deținut la Bergen-Belsen
| ||
În majoritatea lagărelor descoperite de sovietici, cei mai mulți deținuți fuseseră evacuați, rămânând abandonați doar câteva mii în viață. De exemplu, 7.000 de deținuți au fost găsiți la Auschwitz-Birkenau, inclusiv 180 de copii pe care medicii făcuseră experimente.Divizia a 11-a blindată britanică a găsit circa 60.000 de deținuți în lagărul de la Bergen-Belsen,, 13.000 de cadavre erau neîngropate. Dintre supraviețuitorii găsiți au murit, în următoarele câteva săptămâni, de tifos sau malnutriție circa zece mii. Britanicii au forțat gardienii SS rămași în lagăr să adune cadavrele și să le îngroape în gropi comune.
Richard Dimbleby de la BBC a descris scenele găsite de el împreună cu armata britanică la Belsen:
| „ | Aici, aproape jumătate de hectar de pământ era plin de oameni morți sau pe moarte. Nu se deosebeau unii de alții... Cei vii zăceau cu capetele sprijinite de cadavre și în jurul lor rătăceau fără țintă procesiuni fantomatice de oameni numai piele și os, care nu aveau nimic de făcut și nu aveau nicio speranță de viață, incapabili să se dea la o parte din drum, incapabili să privească grozăviile din jurul lor … Se născuseră copii acolo, mici făpturi ofilite ce nu puteau trăi … O mamă, înnebunită, a țipat la un soldat englez să-i dea lapte pentru copil, și i-a aruncat în brațe micul prunc... El a desfăcut fașa și a găsit că copilul murise de câteva zile. Această zi la Belsen a fost cea mai oribilă zi din viața mea. |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu